Germania vs Turcia, lectie de viata

“[...] Tot ce sta în umbra crucii, imparati si regi s-aduna
Sã dea piept cu uraganul ridicat de semiluna.[...]”
Scrisoarea a treia, Mihai Eminescu

Germania vs Turcia sau pragmatismul invingatorului vs eternul uragan dezlantuit. Cam asa s-au desfasurat ‘ostilitatile’ pe teren si in tribune.

O Germanie dominata la toate capitolele, mai putin la unul singur: cel psihologic. Desi condusi, mai apoi egalati, dupa ce preluasera conducerea, nemtii au stiu sa-si pastreze sangele rece si au reusit sa castige datorita pragmatismului lor impregnat genetic pentru a reusi intr-o situatie dificila. Acesta este poporul german pe care il cunosc si-l respect. Au avut cateva suturi pe poarta, spre deosebire de ploaia de suturi surprinzator de precise la care au fost supusi, dar acelea si-au atins scopul.

De partea celalta, am vazut o Turcie mereu puternica, un popor luptator, o echipa care nu cedeaza niciodata indiferent de greutatile pe care le intampina, 9 jucatori de baza lipsa, si mai ales o echipa care nu gaseste scuze penibile pentru esec, o echipa care a aratat ca stie sa gestioneze si victoria si infrangerea. Au pierdut pe teren, dar in sufletul lor sunt campioni, dovada faptul ca la sfarsitul meciului Fatih Terim, cu farmecul lui inconfundabil, i-a aplaudat pe jucatori pentru devotament, forta de lupta si inteligenta. Doar soarta a facut ca Turcia sa nu fie una din finaliste, dupa ratarile monumentale din teren, venite la capatul unor faze extraordinare, muncite, gandite, si nu din intamplare.

Turcii au jucat fotbal la acest campionat european pentru a castiga si in aceeasi masura spre deliciul publicului. Nici adversarii lor nu cred ca s-ar fi suparat prea tare daca Turcia ajungea in finala. Acesta este fotbalul pe care mi l-as dori sa-l vad in fiecare zi, dar probabil ca nu ar mai fi atat de placut, de spectaculos, daca nu ar fi o exceptie.

Intorcandu-ne in grajdul nostru de zi cu zi, bineinteles ca noi nu am invatat nimic, nu stim sa castigam, nu stim sa pierdem, nu stim sa gestionam victoriile si nici infrangerile. Cred ca atunci cand vom invata sa pierdem, vom sti sa castigam, adica niciodata. Tare mi-as dori sa gresesc.

Echipa nationala este oglinda poporului respectiv. Prin urmare si echipa nationala de fotbal a Romaniei este la fel de lipsita de vlaga, de vointa, de clarviziune, de pragmatism cum este intregul popor roman, sau cel putin marea majoritate a oamenilor. Dar de ce noi cautam sa avem si sa facem ce au si fac altii, desi noi suntem diferiti?

Poate Ct. Noica ne lumineaza in acest sens in “Sentimentul romanesc al fiintei”, dar cati romani au citit cartea, si daca are dreptate, atunci, de ce ne dorim sa fim ca altii, de ce ne dorim ce au altii, cand noi ne cunoastem valorile si stim cine suntem, ce ne satisface, ce trebuie sa facem? Raspunsul este: pentru ca nu stim cine suntem, nu stim ce vrem, nu stim ce ne place. Nu avem identitate nationala, nu avem spirit puternic, nu avem caracter, de aceea ii copiem pe altii. Suntem un popor slab sau nu? Cand ne vom schimba? Este necesar sa ne schimbam? E gresit cum suntem acum? Eu zic ca ne lipseste doar pragmatismul invingatorului…, pentru ca un uragan dezlantuit nu o sa fim niciodata.

“[...] Si abia pleca batranul… Ce mai freamat, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasa;
Calaretii umplu campul si roiesc dupa un semn
Si în caii lor salbatici bat cu scarile de lemn,
Pecopite iau în fuga fata negrului pãmânt,
Lanci scanteie lungi în soare, arcuri se intind în vant,
Si ca nouri de arama si ca ropotul de grindini,
Orizontu’ntunecandul, vin sageti de pretutindeni,
Vajaind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie…
Urla campul si de tropot si de strigat de bataie.
In zadar striga’mparatul ca si leul în turbare,
Umbra mortii se intinde tot mai mare si mai mare;
In zadar flamura verde o ridica inspre oaste,
Cãci cuprinsa-i de pieire si în fata si în coaste,
Cãci se clatina rarite siruri lungi de batalie;
Cad asabii ca si palcuri risipite pe campie,
In genunchi cadeau pedestri, colo caii se rastoarna,
Când sagetile în valuri, care suera, se toarna
Si lovind în fata, ‘n spate, ca si crivatul si gerul,
Pe pãmânt lor li se pare ca se naruie tot cerul…
Mircea insusi mana’n lupta vijelia ‘ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calca totul în picioare;
Durduind soseau calarii ca un zid inalt de suliti,
Printre cetele pagane trec rupandusi large uliti;
Risipite se’mprastie a dusmanului siraguri,
Si gonind biruitoare tot veneau a tarii steaguri,
Ca potop ce prapadeste, ca o mare tulburata -
Peste-un ceas paganatatea e ca pleava vanturata.
Acea grindin-otelita inspre Dunare o mana,
Iar în urma lor se’ntinde falnic armia romana.[...]“
Scrisoarea a treia, Mihai Eminescu

* Pozele sunt proprietatea www.uefa.com