El Toreador (2) – comportamentul psihopatului

“Ora 9 fara 10 dimineata, o cafenea din estul Barcelonei. Un toreador obosit inca dupa lupta din seara anterioara, ud leoarca, se aseaza la masa lui obisnuita si-si aprinde un trabuc. Pe haine se mai vad inca urme de lupta, pete de sange inchegat. Are o zgarietura pe obrazul stang. Nu dormise toata noaptea. Umblase aiurea pe strazi gandindu-se cu ardoare la ce va urma. Ospatarul se apropie timid, putin speriat de felul in care arata toreadorul, si-l intreaba in soapta: – Doriti un Red Bull? – Nu multumesc, am consumat unul aseara!” – articolul “El Toreador”, publicat la data de 27 iunie 2008

Premonitie? Inceputul articolului precedent se regaseste intr-o oarecare masura in viata mea exact in aceeasi zi in care am scris articolul, dupa ce l-am scris. Pai de ce, sau mai bine zis, cum?

Foarte simplu. Vineri, 27 iunie 2008, pe la ora 20:00 ma duc in arena in care eu sunt toreadorul, adica bazinul de inot. Ma salut cu niste prieteni, fosti poloisti, ma apuc sa inot pe culoarul trei de inot, impreuna cu un prieten, Andrei, cu care am fost in echipa cu mult timp in urma. Pe acelasi culoar se baga niste filosofi, care nu au nicio treaba cu inotul, dar care au o placere deosebita sa stea in mijlocul culoarului, sa ne jeneze. De ce, greu de explicat. Il rog frumos pe unul dintre ei, mai mic de inaltime ca mine, cu tatuaje pe ambele maini, mai tiganos la fata, sa ne faca loc sa inotam. Baiatul nu intelege, sub pretextul ca si el are dreptul sa inoate, numai ca altceva decat sa stea exact la mijlocul culoarului de inot nu facuse pana atunci. Ok, avem o perspectiva diferita fata de ceea ce inseamna sa inoti. Asta e, se intampla. Dupa cateva ture, iesa din bazin suparat, se duce sa fumeze o tigara, impreuna cu prietenul lui. Sa fie suparat pe mine? Din punctul meu de vedere, nu are de ce, i-am vorbit foarte frumos. Eu continui sa inot impreuna cu Andrei. Mai trece o vreme si baietasii revin pe culoar, stau pe culoar, ii dau drumul de mult de sub apa, erau sa ma loveasca de cateva ori, dupa aia isi intind picioarele de-a latul culoarului, sa ma loveasca, voluntar, eu pun mainile in fata si se lovesc ei. Le atrag atentia pe un ton mai dur, dar respectuos, sa nu mai stea pe culoar ca ma lovesc. Tipul mai mic de inaltime turbeaza. Vine catre mine si incepe sa urle. Eu ii spun sa nu mai stea pe culoar, si le reprosez faptul ca sunt nesimtiti. Baiatul tatuat e in culmea nevilor, se simte insultat, incepe sa ma injure in ultimul hal, de familie, si vrea sa se ia la bataie cu mine. Eu incerc sa aplanez conflictul, iar Andrei se baga intre noi sa nu ma loveasca. Frustratul iesa din bazin se apropie de mine la marginea bazinului si vrea sa ma loveasca si sa ma scuipe, dar nu-i iesa. Eu incerc sa-i explic ca e totusi o neintelegere. Idiotul, in schimb, ma provoaca la bataie: – Bai tu sti cine sunt eu? – Nu, si nici nu ma intereseaza, dar ne putem intelege ca oamenii! – Te nenorocesc, sa vezi ce am in masina! Baga-mi-as…. – Ok, hai sa ne continuam antrenamentul, ii zic eu lui Andrei. Mai inot cateva bazine, si ies afara, suparat fiind de injuraturi, sa ma duc sa ma linistesc acasa.

La iesirea din bazin, ma asteptau ‘baietasii’ intr-un bmw negru seria 5, mai vechi, an de fabricatie probabil ceva intre 1998-2002. Ok, ma gandesc, daca vor sa faca ceva, fac acum. Trec pe langa ei cu Andrei pe bicicleta in stanga, si Marius in dreapta. Prietenii mei se gandesc sa ia numarul de inmatriculare al masinii, dar eu zic ca nu are rost, ca daca ar fi facut ceva, ar fi facut atunci cand am trecut pe langa ei. De unde sa stiu ca cel cu care avusesem conflictul verbal in bazin e psihopat autentic? Ei pornesc masina si vin in spatele nostru dar foarte departe. Ok treaba lor, pot merge unde vor ei, ma gandesc. Andrei isi ia la revedere si pleaca mai repede pentru ca era cu bicicleta. Ma opresc la un magazin sa iau un suc la 1 l la cutie. Marius imi atrage atentia ca au oprit masina pe undeva mai in spate. Eh, asta e coincidenta, ma gandesc, daca vor sa faca ceva sar pe mine cand ies din magazin. Nu se intampla nimic la iesirea din magazin, nici macar nu-i vad. Continui sa merg pe Apusului, dar ma gandesc ca-s prea multe coincidente totusi. In sfarsit, asta e, merg atent. Cand ajung aproape de restaurantul Casa Roz, in dreptul unui gard inalt de lemn, aud si vad cu coada ochiului ca vine cineva din spate in fuga, foarte repede. Aproximativ 21:30.

Imediat ma intorc si parez o lovitura care imi era destinata sa ma loveasca in moalele capului, de la spate, cu un baston metalic telescopic, de politie, zic eu, dar fara capul acela dur in varf, sau avea capul mic. Lovitura am barat-o cu antebratul stang gol, putin dupa incheietura. Foarte dureroasa lovitura, bastonul nefiind flexibil precum cele de politie din cauciuc, ci dur pur si simplu, din metal. A doua lovitura vine direct in ghiozdan, destinata a ma lovi tot in cap, am reusit sa o blochez, prostu a lovit practic in gol. A treia lovitura imi scapa cumva prin ghiozdan si ma loveste in obrazul si pometele stang. Toate trei loviturile au venit foarte rapid, iar pe a treia nu am vazut-o in intregime pentru ca era intuneric. Era in transa psihopatul nu stia ce face, poate sangele de pe fata l-a speriat un pic. Se retrage putin, iar eu gandindu-ma ca va continua si cu gandul sa-l imobilizez daca mai ataca, arunc cu cutia de suc de 1 litru pe care o aveam in mana dreapta direct in cap pentru ca nu aveam timp sa o las jos, dar se apara cu mainile. Era turbat efectiv avea o ura in el de nedescris si nu se putea controla, vroia sa vina spre mine, dar eu ma uitam direct in ochii lui si cred ca-i era frica. Imediat observ ca ajunge in spatele lui, prietenul lui, moment in care ii spun direct: – Controleaza-l! Baiatul il ia de brate, si il intoarce, se indeparteaza. Eu ma intorc destul de suparat, dar nu simteam mare lucru in urma loviturilor, pentru ca eram incitat, pregatit sa lovesc.

Nu a reusit sa-mi insufle nicio secunda frica, si am controlat situatia tot timpul. Dupa ce m-am intors am observat ca aveam camasa plina de sange si ca mi se umflase antebratul stang. Marius a mers cu mine pana acasa, sa vada ca am ajuns in siguranta. Ma gandeam ca e bine ca m-am abtinut sa-l plesnesc, desi ranile pe care le am sunt mai greu de suportat, sunt obisnuit cu astfel de lovituri si nu ma marcheaza din punct de vedere psihologic. Numai ca intervine acel sentiment de protectie, de razbunare fata de agresor, care ma impinge la gandul ca am fost prost ca nu l-am lovit. Problema este ca in cazul psihopatilor trebuie sa ii lovesti pana ii imobilizezi pentru ca altfel nu se potolesc atat timp cat pot sa-ti mai faca rau sau sa-i calmezi cumva disparand din campul lor vizual. Asta ar fi insemnat sa-l bag in spital pe prost, si mai ales daca familia lui este o familie influenta, cum s-a laudat, in aceasta tara cu oameni de rahat, as fi fost un candidat serios la mititica.

Du-te la politie, da declaratie, du-te la INML, du-te la spitaul Universitar pentru tratament, o noapte agitata.

Ma bucur ca m-am putut abtine, pentru ca intorcandu-ma in timp eu am demolat urat pe cei care au vrut sa-mi faca rau si in general mai multi deodata, prin urmare nu mi-ar fi prins bine daca l-as fi rup pe puta asta proasta. Dar urmele raman si se vor reface in timp. Psihopatul era cu mult sub mine fizic si psihic, singurul lucru care-l stimula era increderea in propria persoana ca ar fi cineva, cineva special dintr-o familie nobila sau cel putin importanta, fata de un om comun precum crede el ca sunt eu, si tatuajele de pe brate care ii dadeau o forta extraodinara, de luptator neinfricat. Ce nu stie boul, este ca traieste intr-o mare iluzie si ca doi pumni de ai mei bine plasati l-ar fi putut trimite sa intretina cazanele cu smoala de dincolo. Numai ca eu nu sunt psihopat, nici turbat si in niciun caz criminal. Judecand prin perspectiva incalzirii globale, nu ne-ar fi prins bine sa ajunga sa lucreze la foc continuu, dar poate celor din Alaska sau Siberia le-ar fi prins bine… Si daca stau bine sa ma gandesc ne-ar fi prins bine, noua, celor care incearca sa cladesca o societate civilizata la noi in tara, nu fug peste hotare doar sa manace, sa existe, sau pentru ca traim intr-o societate mizerabila, bolnava, o societate in care esti atacat pe strada de la spate cu o arma alba. Cati ar fi gestionat situatia in felul in care am inteles eu sa o gestionez? Multora le-ar fi fost frica, nu ar fi reactionat de frica. Altii ar fi lovit inapoi. Unii ar fi fugit. Eu am stat drept si am luat cateva lovituri si nu am lovit. Ma bucur ca m-am putut controla pentru ca alta data nu as fi putut.

Intrebarea, acum intre noi, este cine a fost toreadorul si cine a fost taurul la faza asta, sau poate mai bine zis, boul? In orice caz nu cred ca o sa consum un Red Bull prea curand, mi-a ajuns unul… Credeti ca poate spune lumea despre mine ca sunt un nesimtit complet? De ce? Pai acum am, in sfarsit, obrazul gros, dar gros rau!

ATENTIE! Nu deschideti discutia despre ce s-a intamplat pentru ca o sa va spun ca am cazut acasa pe scari din cauza bauturii si ca m-am taiat in timp ce ma barbieream. Iar daca nu tine asta, o bag pe aia cu gagica cu care am facut sex salbatic toata noaptea si m-a zgariat de placere. Nu-mi place sa vorbesc despre asta. Mi-am exprimat frustrarile doar aici pe blog.

El Toreador

Ora 9 fara 10 dimineata, o cafenea din estul Barcelonei. Un toreador obosit inca dupa lupta din seara anterioara, ud leoarca, se aseaza la masa lui obisnuita si-si aprinde un trabuc. Pe haine se mai vad inca urme de lupta, pete de sange inchegat. Are o zgarietura pe obrazul stang. Nu dormise toata noaptea. Umblase aiurea pe strazi gandindu-se cu ardoare la ce va urma. Ospatarul se apropie timid, putin speriat de felul in care arata toreadorul, si-l intreaba in soapta: – Doriti un Red Bull? – Nu multumesc, am consumat unul aseara!

Toreadorul era spaniolul, dornic intotdeauna de faima, de victorie, fara o motivatie precisa, iar taurul rosu era rusul, dornic de victorie glorioasa, de asemenea, dar avand intotdeauna o motivatie bine stabilita. Si totusi numai unul putea sa iasa invingator.

Rusia vs Spania, un meci destul de urat in mare parte, daca nu ar fi fost acele faze frumos gandite din care s-au marcat golurile. Rusia a fost de nerecunoscut, sau a fost pe deplin anihilata tactic si dominata fizic. Si totusi impresia mea a fost ca nu si-au dorit deloc sa castige, nu au mai putut continua psihic si fizic acest turneu desi se pare ca au fost stimulati financiar foarte puternic. Scopul lor era de fapt sa provoace inca o bucurie imensa poporului rus aflat in declin demografic si economic, scop stabilit clar de liderul Federatiei Ruse. Si cred ca l-au atins. Eu zic ca, la fel ca in box, si in fotbal, luand in considerare si cele doua titluri europene adjudecate de echipele rusesti in ultimii patru ani, echipa nationala de fotbal a Rusiei a iesit cu capul sus de la acest campionat european. Sa nu uitam ca Guus Hiddink a avut destul de putin timp la dispozitie pentru a forma o echipa omogena, dar a avut la dispozitie, jucatori in mare parte profesionisti, ambitiosi, luptatori. Merita tot respectul. Cat despre marea majoritate a poporului rus, cred ca ar trebui sa se trezeasca la viata odata pentru ca o parte din rusi au demonstrat ca se pot bate cinstit, de la egal la egal, cu vest-europenii, din toate punctele de vedere, si ca pot face parte din elita Europei.

Spania, la fel ca Germania, a progresat de la meci la meci, cum fac deobicei profesionistii care-si cunosc valoarea, incep neconvingator un turneu, si, desi nu au fost foarte spectaculosi in jocul lor in niciun meci, au stiut sa castige pana la urma frumos, si de aceasta data, pe o ploaie pe alocuri torentiala.

Poate e mai bine pentru frumusetea fotbalului ca vom avea o finala Germania – Spania, ambele echipe reprezentand doua popoare puternice, care-si doresc victoria.

Germania s-a mai schimbat de-a lungul timpului datorita infuziei la nivelul campionatului intern a unor jucatori de origine braziliana, care i-au invatat pe nemti arta fotbalului frumos, si datorita evolutiilor bune a unor jucatori care au evoluat in campionate externe. Spaniolii au ramas cam cu acelasi joc spectaculos, dar parca au invatat mai bine in ultimii ani sa-si atinga scopul. Va fi un meci frumos, daca vreunul dintre cei doi antrenori nu va avea vreo idee stralucita sa ‘omoare’ jocul doar pentru a castiga.

“Toreador, en garde
toreador, toreador.
Et songe bien oui song en combattant,
qu’ un oeuil noir te regarde.
Et que l’amour t’attend?
Toreador, l’ amour l’ amour t’attend…”
Toreador, Helmut Lotti

* Pozele sunt proprietatea www.uefa.com

Germania vs Turcia, lectie de viata

“[...] Tot ce sta în umbra crucii, imparati si regi s-aduna
Sã dea piept cu uraganul ridicat de semiluna.[...]”
Scrisoarea a treia, Mihai Eminescu

Germania vs Turcia sau pragmatismul invingatorului vs eternul uragan dezlantuit. Cam asa s-au desfasurat ‘ostilitatile’ pe teren si in tribune.

O Germanie dominata la toate capitolele, mai putin la unul singur: cel psihologic. Desi condusi, mai apoi egalati, dupa ce preluasera conducerea, nemtii au stiu sa-si pastreze sangele rece si au reusit sa castige datorita pragmatismului lor impregnat genetic pentru a reusi intr-o situatie dificila. Acesta este poporul german pe care il cunosc si-l respect. Au avut cateva suturi pe poarta, spre deosebire de ploaia de suturi surprinzator de precise la care au fost supusi, dar acelea si-au atins scopul.

De partea celalta, am vazut o Turcie mereu puternica, un popor luptator, o echipa care nu cedeaza niciodata indiferent de greutatile pe care le intampina, 9 jucatori de baza lipsa, si mai ales o echipa care nu gaseste scuze penibile pentru esec, o echipa care a aratat ca stie sa gestioneze si victoria si infrangerea. Au pierdut pe teren, dar in sufletul lor sunt campioni, dovada faptul ca la sfarsitul meciului Fatih Terim, cu farmecul lui inconfundabil, i-a aplaudat pe jucatori pentru devotament, forta de lupta si inteligenta. Doar soarta a facut ca Turcia sa nu fie una din finaliste, dupa ratarile monumentale din teren, venite la capatul unor faze extraordinare, muncite, gandite, si nu din intamplare.

Turcii au jucat fotbal la acest campionat european pentru a castiga si in aceeasi masura spre deliciul publicului. Nici adversarii lor nu cred ca s-ar fi suparat prea tare daca Turcia ajungea in finala. Acesta este fotbalul pe care mi l-as dori sa-l vad in fiecare zi, dar probabil ca nu ar mai fi atat de placut, de spectaculos, daca nu ar fi o exceptie.

Intorcandu-ne in grajdul nostru de zi cu zi, bineinteles ca noi nu am invatat nimic, nu stim sa castigam, nu stim sa pierdem, nu stim sa gestionam victoriile si nici infrangerile. Cred ca atunci cand vom invata sa pierdem, vom sti sa castigam, adica niciodata. Tare mi-as dori sa gresesc.

Echipa nationala este oglinda poporului respectiv. Prin urmare si echipa nationala de fotbal a Romaniei este la fel de lipsita de vlaga, de vointa, de clarviziune, de pragmatism cum este intregul popor roman, sau cel putin marea majoritate a oamenilor. Dar de ce noi cautam sa avem si sa facem ce au si fac altii, desi noi suntem diferiti?

Poate Ct. Noica ne lumineaza in acest sens in “Sentimentul romanesc al fiintei”, dar cati romani au citit cartea, si daca are dreptate, atunci, de ce ne dorim sa fim ca altii, de ce ne dorim ce au altii, cand noi ne cunoastem valorile si stim cine suntem, ce ne satisface, ce trebuie sa facem? Raspunsul este: pentru ca nu stim cine suntem, nu stim ce vrem, nu stim ce ne place. Nu avem identitate nationala, nu avem spirit puternic, nu avem caracter, de aceea ii copiem pe altii. Suntem un popor slab sau nu? Cand ne vom schimba? Este necesar sa ne schimbam? E gresit cum suntem acum? Eu zic ca ne lipseste doar pragmatismul invingatorului…, pentru ca un uragan dezlantuit nu o sa fim niciodata.

“[...] Si abia pleca batranul… Ce mai freamat, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasa;
Calaretii umplu campul si roiesc dupa un semn
Si în caii lor salbatici bat cu scarile de lemn,
Pecopite iau în fuga fata negrului pãmânt,
Lanci scanteie lungi în soare, arcuri se intind în vant,
Si ca nouri de arama si ca ropotul de grindini,
Orizontu’ntunecandul, vin sageti de pretutindeni,
Vajaind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie…
Urla campul si de tropot si de strigat de bataie.
In zadar striga’mparatul ca si leul în turbare,
Umbra mortii se intinde tot mai mare si mai mare;
In zadar flamura verde o ridica inspre oaste,
Cãci cuprinsa-i de pieire si în fata si în coaste,
Cãci se clatina rarite siruri lungi de batalie;
Cad asabii ca si palcuri risipite pe campie,
In genunchi cadeau pedestri, colo caii se rastoarna,
Când sagetile în valuri, care suera, se toarna
Si lovind în fata, ‘n spate, ca si crivatul si gerul,
Pe pãmânt lor li se pare ca se naruie tot cerul…
Mircea insusi mana’n lupta vijelia ‘ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calca totul în picioare;
Durduind soseau calarii ca un zid inalt de suliti,
Printre cetele pagane trec rupandusi large uliti;
Risipite se’mprastie a dusmanului siraguri,
Si gonind biruitoare tot veneau a tarii steaguri,
Ca potop ce prapadeste, ca o mare tulburata -
Peste-un ceas paganatatea e ca pleava vanturata.
Acea grindin-otelita inspre Dunare o mana,
Iar în urma lor se’ntinde falnic armia romana.[...]“
Scrisoarea a treia, Mihai Eminescu

* Pozele sunt proprietatea www.uefa.com